Sunt zile (sau nopţi) când nişte suflete (de multe ori, unele de la care nici măcar nu te-ai fi aşteptat) ştiu să vorbească prin nişte fapte sau ştiu să-şi pună măreţia în cuvinte şi să-ţi mângâie urechile şi inima cu nişte crâmpeie de viaţă, de dăruire – dovadă a faptului că sunt prezente şi că au înţeles că nu suntem pe Pământ doar pentru binele propriu… Aceste suflete (care trăiesc în nişte trupuri de oameni) te ajută cu măreţia lor să uiţi mai uşor de sufletele rănite (din alte trupuri de oameni) care ţi-au trecut prin viaţă şi care au lăsat uneori urme adânci… Şi pentru toată măreţia acestor suflete, înveţi să mulţumeşti (uneori în şoaptă, alte ori strigând), chiar dacă, din când în când, trupurile în care trăiesc le mai împing spre greşeli omeneşti.
Sunt zile (sau nopţi) în care nişte suflete ştiu atât de frumos să fie (şi să rămână) încât te fac să uiţi de toate acele suflete din trupuri de oameni care au ştiut doar să vină, să ia şi să plece.
Sunt zile (sau nopţi) în care îţi aminteşti de toate sufletele care au ştiut să fie (şi să rămână), găsind balanţa între a dărui şi a primi.
Sunt zile (şi nopţi) ca ziua de azi şi noaptea de acum.