Pe la 3 ani, rima ei preferată era “Eu mă duc la grădiniţă/ Să mă fac o doctoriţă”. Avea să renunţe la gândul acesta pe la 11 ani, văzând la televizor cum se face disecţie pe broaşte şi cum se lucrează cu scheleţii la Medicină.
Pe la 4 ani era vedeta serbărilor de la grădiniţă – recita, cânta, dansa şi era în elementul ei în faţa cortinei.
Pe la 8-9 ani, era recitator de prim rând în cadrul activităţilor realizate în şcoala a cărei elevă era, atunci când se comemora naşterea unui poet sau scriitor. Sau recita, cânta, dansa pe scena unor concursuri pentru copii, realizate ca activităţi extraşcolare. Tot pe-atunci făcea şi cursuri de dans, la o asociaţie sportivă din oraşul în care locuia.
Pe la 13 ani, s-a întrebat pentru prima dată, la nivel conştient, de ce a venit ea pe lume. Şi apoi şi-a răspuns tot ea, printr-o frază revelatoare scrisă ulterior într-un jurnal “Cred că am venit pe Pământ ca să iubesc oamenii.” Nu ştia atunci ce avea să urmeze, dar s-a crezut pe cuvânt. Cam tot pe-atunci acorda o atenţie deosebită cărţilor şi avea o curiozitate aparte cu privire la a se înţelege, a se observa atent. Îşi păstra încă pasiunea pentru poezii şi începuse să participe şi la concursuri de teatru, la sugestia şi cu sprijinul unui om care îi citea talentul de timpuriu. La dans renunţase între timp, pentru că dăduse de gustul Olimpiadelor şi Concursurilor şcolare la diferite materii, şi avea senzaţia că nu are timp să le facă pe toate. Îi plăceau mult literatura, limbile străine, educaţia muzicală, cultura civică, ba chiar şi matematica (până la un moment dat).
Ajunsă la liceu, a continuat cu Olimpiadele şi literatura. Mai apoi cu scena.
Obişnuia să îşi facă remarcată prezenţa în faţa profesorilor prin spontaneitate şi asumare a rolului de lider al clasei (fusese numită “în funcţie” şi era susţinută de colegi pentru că avusese cea mai mare medie de intrare le acel profil). Colegii ştiau că se pot baza pe ea pentru a le reprezenta cu fermitate interesele în faţa profesorilor. Ziceau că-i iese de minune – se bazau pe buna ei reputaţie de elev eminent şi pe spiritul ei oratoric.
Prin clasa a 11-a şi-a amintit că îi este dor cam tare de scenă şi s-a implicat în proiecte care să o ducă aproape de oameni de artă şi de scenă.
Prin clasa a 12-a s-a apucat de scris şi altfel decât în jurnal, la îndemnul unui prieten bun care îi intuia pasiunea pentru cuvinte şi priceperea în acest sens. Tot pe-atunci se întreba ce avea să facă mai departe cu viaţa ei.
*To be continued…