Uneori uităm cine suntem. Uităm, împiedicându-ne de neputințe. Neputințe accentuate, paradoxal, de unii care știu și simt mult mai puțin decât noi… Sau sunt mult mai puțin conștienți de tot ce pot provoca în ceilalți cu stângăciile, cu frustrările, cu răutățile lor gratuite.
Uneori uităm că, în esență, suntem toți unul și învrăjbirea nu duce nicăieri. Că există loc sub soare pentru toți și că aruncatul săgeților în dreapta și stânga nu ajută nimănui. Ba dimpotrivă. Lâncezește suflete, ucide iubiri, desființează oameni.
E o vorbă care spune că nu știe nimeni mai bine decât tine nici cât valorezi, nici cât meriți. Dar ce te faci atunci când nu mai știi nici tu? Pentru că nu te-ai iertat la timp, nu te-ai iubit la timp, nu ți-ai mângâiat la timp copilul interior?
Oamenii cunosc despre tine atât cât au capacitatea să cunoască despre ei. Te pot vedea în adâncimea ființei care ești până acolo unde au curajul să se întâlnească cu ei înșiși. Nu mai departe.
Vor fi zile și nopți în care vei simți că trăiești total, ca și cum ar fi apogeul vieții tale pe Pământ și de-ar fi chiar ultimele clipe, n-ar fi o fatalitate. Și vor fi altele în care n-ai să știi unde să fugi, ca să evadezi dintr-o realitate care se întâmplă să nu-ți mai aducă nicio bucurie. Când al doilea scenariu se întâmplă, să știi că ești aproape de a nu-ți mai recunoaște sufletul, pentru că undeva, pe drumul dintre tine și ceilalți, ai uitat un pic prea mult de el. Dar există remedii. Întotdeauna există remedii. Primul remediu e Dumnezeu. Apoi sunt oamenii, pentru că El lucrează prin oameni. Și vin oamenii potriviți la momentul potrivit. Dacă le dai voie și dacă le lași spațiu de manifestare.
Sunt unul dintre oamenii care a căzut în trecerea lui prin viață, dar s-a ridicat mereu, cu forțe noi. Pentru că niciun gol nu e definitiv și nicio cădere nu e pentru totdeauna, atâta vreme cât vrei să ridici iar ochii spre Cer.
Dacă ai plâns azi pentru că ceva nu merge așa cum ai nevoie în viața ta sau te-ai întrebat încotro s-o apuci, amintește-ți că între Dumnezeu și tine e un singur pas.
Dacă ai zâmbit, pentru că ceea ce vrei și ai nevoie s-a aliniat în microcosmosul tău, continuă să zâmbești și să împărți din Lumina ta și altora. E multă nevoie de ea, de Lumină. Așa cum e nevoie de Apă vie. De Pământ. Și de Cer.
E multă nevoie de inima ta în ecosistemul universal în care ființezi. N-o închide. Nu-i da voie să lâncezească! Vorbesc cu tine așa cum aș vorbi cu mine – e multă nevoie de conexiune pe Pământ. Chiar dacă ne mințim adesea că nu avem nevoie de nimeni și nimic, că putem tot singuri și fără să ne pese de ceilalți. Adevărul e că atunci când nu ne pasă, o parte din noi nu mai e vie.
Fii viață! Fii viața pe care vrei să o trăiești. Viseaz-o, ticluiește-o, până îți devine realitate!