Propriul nostru dușman

Există o tendinţă generală a noastră, oamenilor, de a judeca și comenta ceea ce nu putem înţelege.

Ne grăbim să etichetăm anumite fapte sau idei ale semenilor, considerandu-le greşite şi condamnabile, pentru că, poate, atitudinea lor este în opoziţie cu mentalitatea noastra ori cu sistemul nostru de valori. Sau ceva din ceea ce ei fac ne doare, ne prejudiciază în mod direct și nu găsim curajul și contextul în care să le spunem asta.
Mă găsesc şi eu, uneori, în situaţia de a eticheta;  am însă mulţumirea că mă observ imediat, conștientizând apoi că nu am niciun drept să fiu judecator al altuia . Şi pe acest principiu, mă straduiesc să îmi educ mintea în aşa fel încât să-şi vadă de treaba mea, nu de treaba altora. Să accept oamenii aşa cum sunt, să-i tolerez, să-i aleg pe cei ce-mi plac, să-i evit pe cei care-mi displac, să-i apreciez în mod vădit pe cei ce cred că merită.

Şi totuşi, atunci când vine vorba de răutate gratuită, invidie, parcă îmi iese mai greu toleranţa. O parte din mine îmi cere să-i ignor pe răutăcioşi, alta mă stârneşte sa le arăt că se înşală amarnic atunci când acționează cu rea-credință, intenţionat, crezând că fac rău altora.  Cu timpul, probabil, ajung să realizeze singuri că-și fac rău lor. Dar nici asta nu e treaba mea, așa-i? Chiar dacă nu suntem atât de separați precum mintea noastră are tendința să creadă uneori…