Am găsit mai devreme, printre amintirile de pe Facebook, un text pe care l-am scris cu câțiva ani în urmă, înainte să revin pe blog și într-un moment în care am simțit să pun în lume (scriindu-l) parte din sufletul și durerile mele. Astfel că, azi îl adaug aici, ca un tribut pentru conștientizarea sau reamintirea, după trecerea timpului, a faptului că nimic nu e întâmplător; că tot ce trăiești și primești face parte dintr-un plan mai mare decât tine. Și dacă ți se dă să fii instrument în mâinile destinului, poate că trebuie să înveți să accepți asta și după ce ți-ai terminat treaba, să mergi cu iubire și curaj, mai departe. Redau textul mai jos:
Spun unii că femeile sunt nebune. De acord cu ei: sunt nebune! Și capabile, în toată nebunia lor, să creadă în imposibil și nefiresc; să simtă cu inima lor niște lucruri pe care mintea nu le pătrunde, pentru că nu le poate transcende.
Femeile sunt nebune pentru că asta-i șansa lor la supraviețuire, într-o lume ce încearcă adesea să explice orice după o logică exactă sau după aparențe care sunt, de multe ori, departe de realitatea concretă.
Femeile sunt nebune pentru că își dau voie să sfideze această logică și să demonstreze, astfel, că acolo unde pătrunde iubirea, minunile se întâmplă.Am îndrăznit să sfidez logica într-un moment în care, rațional vorbind, viața omului de lângă mine atârna de un fir de ață – și chiar firul acela stătea să se rupă, dacă luam în calcul doar raționalul.
Dar eu m-am încăpățânat să las logica pentru lucrurile pe care le puteam face fizic și să cred, în ceea ce-l privea, într-un miracol – știam demult că Dumnezeu face minuni și că iubirea și rugăciunea transformă și (re)dau viață.
Și bine am făcut! Pentru că, da, sunt o nebună și cred în oameni și în viața din ei până la ultima suflare. Refuz să capitulez când e vorba de viață și iubire de oameni. Poate că așa m-am născut sau poate că așa i-am dat voie vieții să mă creeze. Și sunt recunoscătoare pentru că sunt așa și pentru toți îngerii oameni ce mi-au fost și i-au fost atunci aproape, cu un gând bun sau o rugăciune; și apoi celor ce s-au implicat practic în revenirea lui.
Chiar dacă n-am vorbit despre asta la momentul întâmplării (atunci am tăcut mult – pentru că voiam să fac spațiu vocii pe care o așteptam să îmi vorbească iar, să îmi sune în urechi), acela a fost un moment în care mi-am amintit și de durerea, dar și de iubirea din mine. Și mi-am amintit cât de important este să îmi văd întâi treaba mea, ca să pot face, mai apoi, ceva și pentru alții.Azi, cuvântul《 CAMARAZI 》 cred că descrie cel mai bine povestea asta, pentru că Dumnezeu pune iubire în noi în multe forme. Și atunci când vrea să ne readucă la viață, ne dăruiește resursele necesare și oamenii potriviți.
Tot azi sărbătoresc nebunia femeilor, acel strop de nebunie despre care am scris la început și care m-a inspirat să înșir aceste rânduri aici. De ce azi? Pentru că așa mi-a șoptit o voce din mine – și pentru că am învățat să o ascult tot mai mult, pentru că știe bine ce spune.
14 august 2016
photo credit: pixabay.com