M-am așezat în spațiul dintre două gânduri și-am început să las degetele să lovească ușor tastele. N-am mai scris de-o vreme bună aici, m-am mai jucat doar cu penița stiloului pe una dintre agendele în care mi se întâlnesc ideile din vreme-n vreme. În ultimul timp nici pe-acolo nu s-au întâlnit prea des și știu de ce. Vi s-a întâmplat și vouă să trăiți atât încât să nu mai știți cum să scrieți? Sau să scrieți atât pentru alții, încât să nu mai știți cum să scrieți pentru voi înșivă?
Îmi spunea demult un prieten bun că, de fapt, nu scriem niciodată pentru noi. Că scriem mereu pentru alții, atâta vreme cât scriem într-un loc pe care nu îl ferim de ochii lumii. Sau chiar și-atunci când scriem într-un loc pe care îl ferim de ochii lumii, scriem, de fapt, tot pentru alții. Poate, pentru posteritate?… Sau pentru cei din aceleași vremuri cu noi, pentru cei care vor reuși, cândva, într-un viitor relativ apropiat, să ajungă la locul acela pe care noi credem că îl ferim de ochii lumii. Și l-am contrazis atunci. L-aș contrazice și acum, dacă mi-ar spune ce mi-a spus atunci. Ba da, eu scriu uneori doar pentru mine și îmi place la nebunie exercițiul ăsta. Scriu pentru a-mi redimensiona realitatea și a-mi recalibra intențiile și așteptările, curiozitățile și conștientizările, greșelile și bucuriile, eforturile și reușitele, curajul și fricile. Pentru a-mi aminti binecuvântările de zi cu zi, pentru a-mi dărui timp și pentru a-mi stăpâni eternitatea.
Dar azi n-am să scriu doar pentru mine, de vreme ce scriu aici, iar, după o vreme bună. Azi am să scriu pentru mine și pentru cei care îmi așteaptă uneori cuvintele, chiar și atunci când le tac. Pentru cei pe care îi uit, atunci când alerg ca o nebună într-un carusel al vieții, rotindu-mă până amețesc și decid să spun stop, ca să nu vomit – am rău de mare; și de mașină, uneori. Știu, se zice că asta vine din nevoia de control. E rău? E bine? E așa cum e. Cine decide ce e rău și ce e bine? Răul și binele sunt atât de greu de definit!
Paradoxal poate pentru unii, eu am senzația că am trăit în ultimele trei luni mai mult decât în ultimu’ an. Am auzit mulți oameni care spuneau că nu mai știu ce să facă în case, în perioada asta. Eu n-am fost printre ei. Am pierdut noțiunea timpului foarte des și-am avut de îngrămădit în minte gânduri, idei și informații din toate părțile. O vreme mi-a fost bine, m-am simțit valoroasă și importantă prin ceea ce aveam de făcut. Apoi am început să obosesc. Devenise totul prea îngrămădit. Prea repede. Prea heirupist. Și într-o zi am avut curajul să mă întreb: da’ unde am luat-o iar la goană? După cine fug? De ce? E fuga mea? O vreau? Mi-e benefică? E în acord cu cine sunt? E despre mine, înainte de orice altceva – adică despre ceea ce am eu de făcut Aici? Sau cât e despre mine și cât e, iar, doar despre ceea ce vor alții de la mine? Cât e despre scopul meu în viața asta? Mai servesc eu scopului suprem, în toată fuga asta? Sau mă doar păcălesc, fără să știu, mânată de temeri și false idealuri?
Mă chiar invitase o cunoștință într-un proiect, în care își propusese să scrie, alături de alți oameni, pagini de jurnal, albe sau negre, despre pandemie. Despre ce li se întâmpla în izolare. Despre orice urmă de gând din izolare, fie el de pus pe rană sau de aruncat la gunoi. I-am zis că nu știu ce să scriu. Că mă simțeam blocată în spațiul dintre gânduri. Asta era în urmă cu vreo două luni… Între timp, am făcut un pic mai mult spațiu între gânduri, așa încât să mă pot debloca și să mai curgă în lume afluenți din cine sunt. De fapt, cred că mă blocasem acolo, între gânduri, pentru că mai uitasem puțin cine sunt. Se mai întâmplă și la case mai mari, așa-i? Da, știu, nu-mi găsesc scuze. Sunt mai aspră cu mine uneori decât ar crede unii. Mai aspră decât am eu timp uneori să-mi dau seama. Deși făceam destul de des exerciții de recunoștință. Făceam. Apoi, la un moment dat, fără să-mi dau seama, mă oprisem. După ce mă apucasem iar, nu era suficient. Bucățile de recunoștință de dimineață nu-mi ajungeau pentru toată ziua în care mă pierdeam printre rânduri de scris și gândit.
N-am prea dat vina pe nimeni, de-a lungul vieții, pentru nefericirile sau poticnirile mele. Ori dacă s-a întâmplat, a fost temporar. De cele mai multe ori, a durat minute sau doar ore. Hai, poate zile sau săptămâni, în cele mai rele cazuri. Am tot căutat, de câțiva ani buni încoace (mai ales), să îmi asum fiecare pierdere sau nereușită (vorba vine, nereușită – că și asta-i relativă. Orice nereușită e, până la urmă, o experiență din care poți să tragi foloase, dacă o privești ca pe o lecție). Uneori mi le mai asumam și pe-ale altora (nereușitele)… Nu că ar fi asta ceva de urmat, nu faceți ca mine! Dar zic și eu, că-i omenește să greșim, să ne împiedicăm. Însă nu-i chiar simplu, mereu, să ne asumăm împiedicările astea, așa-i? Ele ne cer onestitate, atenție, chiar timp de gândire, de analiză. Dacă alergăm ca apucații, s-ar putea să ne împiedicăm din ce în ce mai des. Nu de alta, dar la un moment dat ni se desfac șireturile, ni se împleticesc picioarele și ne împiedicăm nu de obstacole, ci de ale noastre șireturi, picioare. Sau de propriile frici. 🙂
De unde-am început? Iar am luat-o pe câmpii? Se prea vede că mi-era dor să zburd. Nu să alerg. Să zburd, ca un mielușel fericit pe o pajiște verde cu flori multe.
Voiam să spun că sunt iar bine. Adică sunt ceva mai sănătoasă decât acum vreo lună și ceva mai liniștită decât acum vreo trei săptămâni. E mult mai liber în spațiul dintre gânduri și m-am întors la mine. Mi-am luat timp pentru mine, mi-am dat timp pentru mine. Mi-am amintit de bucuriile mele mărunte, mi-am vizitat părinții, prietenii și m-am întâlnit mai des cu Dumnezeu. M-am pus iar pe primul loc în viața mea, mi-am ridicat restricțiile la fericire. Mi-am lăsat vocea auzită, mi-am ascultat intuiția, mi-am îngăduit să cer ajutor. Și am primit, Slavă Cerului. Mulțumesc tuturor celor care m-au întrebat cum sunt. Mulțumesc și celor care nu m-au întrebat, pentru că știau că aveam nevoie de timp pentru mine. Sau nu știau, dar simțeau.
Mulțumesc celor care mi-au mărturisit cu sinceritate cât de bine le-a făcut să lucrăm împreună. Sau celor care mi-au mulțumit pentru că sunt cum sunt și spun ce mă doare, când mă doare. Mulțumesc celei ce mi-a spus ieri că și-ar dori să lucrăm împreună, pentru că îmi apreciază felul de-a fi și de-a lucra. Oricât ne-am ascunde după cireș, avem cu toții nevoie uneori de reconfirmările astea, de aprecierea grupului, comunității, publicului.
Mulțumesc, Cerule, pentru inspirație și sens! E totul așa de limpede de câte ori privesc în Sus!
* photo credit: pixabay.com