Mi-am dorit mulți ani din viața mea să fiu perfectă. Chiar dacă nu o arătam mereu. Uneori voiam să fac să pară că îmi iese din întâmplare, alte ori voiam să se vadă nu doar perfecțiunea, ci și cât mă străduisem pentru ea… 🙂
Mi-am dorit să am un trup perfect, să am un abdomen perfect (plat; mi-a ieșit la un moment dat, dar n-a durat prea mult), să fiu fiica perfectă, să fiu sora perfectă, să fiu eleva perfectă, să fiu iubita perfectă, să fiu prietena perfectă, să fiu omul perfect, să fiu angajatul perfect, să fiu colega perfectă.
Să nu ai ce să-mi reproșezi, să-mi fac treaba atât de bine, încât să te văd mulțumit. Să iubesc așa bine, încât să te fac fericit. Să arăt așa bine, încât să te văd uluit. Să învăț așa bine, încât să te văd mândru de timpul investit în mine. Să mă realizez așa bine, încât să te inspiri sau împlinești din și prin realizările mele. Și tot așa… Vă sună cunoscut?
Voiam în permanență să mulțumesc sau să fericesc pe cineva. Nice până aici – ce suflet bun! Doar că… acel cineva nu eram niciodată eu. Oups, eroare! Ceea ce simțeam sau credeam eu nu conta mai mult decât ceea ce simțeau sau credeau alții. Pentru că nu voiam să supăr, nu voiam să rănesc, nu voiam să fac rău. Și probabil că asta venea din nevoia mea constantă de evoluție interioară (care are valențe pozitive, cu măsura cuvenită) și cumva și din educația pe care o primisem de la părinți:
“Să nu rănești pe nimeni cu prețul fericirii tale!
Să fii mereu bună!
Să împarți tot ce ai!
Să îți amintești mereu că cel mai deștept cedează!
Să mulțumești pentru tot ce primești!
Să nu primești nimic gratis! Pentru tot ceea ce primești ai de plătit un preț sau de făcut ceva.
Să fii cuminte și cuviincioasă!
Să respecți mereu pe cei mai în etate decât tine!
Să cedezi locul în autobuz cuiva care crezi că ar putea avea mai mare nevoie de el decât tine!
Să … Să… Să…!”
Poate nu sunau perfect așa, dar cam ăsta era esențialul. Și da, unele chestii au funcționat și încă funcționează. Cu ajustările date de mine, însă. De acea parte din mine care a (re)descoperit, odată cu timpul și cu derularea vieții, că nu trebuie să fac perfect, nu trebuie să fiu perfectă, ci doar să fiu eu; că nu am nimic de demonstrat nimănui, am doar de trăit. Viața mea, nu viața altora. Povestea mea, nu poveștile (despre mine) din capetele altora.
Nu e nevoie să arăt că am sau că pot, e suficient să fiu. Iar atunci când voi fi fost cu adevărat (așa cum simt eu, așa cum îmi cere filtrul lăuntric), restul situațiilor, aprobărilor, confirmărilor, gratificărilor vin ca o consecință firească. Iar dacă nu vin, nicio problemă… Pentru că din starea de prezență nu mai am nimic de așteptat de la nimeni și nici de demonstrat nimănui. Și asta face totul mult mai simplu…
Am realizat după lungi interogații retorice, după ce am îngenunchiat uneori, după lacrimi disperate sau fericite, că oamenii care au de văzut în mine lumina, iubirea, bucuria, autenticitatea, curajul, dăruirea, talentul, bunăvoința etc. le vor vedea. Pentru că există în ei și pentru că au capacitatea să facă asta. Sau dacă nu există, au deschiderea necesară încât să caute, să se adâncească în ființa lor și să descopere lucruri pe care poate că nu le știau despre ei și pentru care eu pot fi punte, canal sau instrument.
Am realizat că pentru alți oameni, însă, voi fi mereu doar umbra mea sau voi purta mai mereu (măcar) o etichetă: “aeriană”, “inconstantă”, “încăpățânată”. Sau voi fi “prea” într-un fel: prea bună sau prea rea, prea visătoare, prea naivă, prea deșteaptă, prea serioasă, prea arogantă sau prea retrasă, prea vorbăreață sau prea tăcută, prea sensibilă sau prea dură, prea misterioasă, secretoasă ori prea carte deschisă, și tot așa mai departe. Pentru că sunt oameni care efectiv nu au capacitatea să vadă partea frumoasă din ceilalți și să îi lase să fie mai departe așa cum au nevoie. Și poate că până să înțeleg că treaba mea e cu mine și nu am nimic de demonstrat nimănui, am fost parțial unul dintre ei, încercând să impun adevărul meu altora. Până am înțeles că… renunțarea face bine uneori! Renunțarea la a fi perfectă, ireproșabilă; renunțarea la teama de a greși, renunțarea la a da bine în ochii celor pe care îi iubeam (căci nu îmi păsa totuși să dau bine chiar în fața tuturor), renunțarea la oameni pe care îi iubeam dar nu știau sau nu puteau să fie autentici în relația cu mine, renunțarea la control și măști (și încă mai e de lucru).
Când am (re)învățat să mă iubesc pe mine, să ascult tot mai atent vocea din interior, să mă apreciez (cu adevărat) pentru cine sunt, să mă recunosc în oameni și să îmi recunosc valoarea pe care o adaug la ființa lor, odată cu recunoașterea a ceea ce eu primesc de la ei, să mă iert și să iert (dacă ar fi fost ceva de iertat), ei bine, când am (re)învățat iubirea adevărată (iubirea față de mine, întâi de toate, și apoi față de ceilalți), am început iar să trăiesc armonios. Și să accept ceea ce vine spre mine, să transform ceea ce stă în putința mea, să las să plece ceea ce nu mă reprezintă sau nu îmi face bine, să nu mă mai agăț de oameni, situații și locuri, să mulțumesc infinit mai mult (deși o făceam într-o măsură și înainte), să evit catalogarea și etichetarea oamenilor. Să fiu mai mult iubire, decât teamă. Să mă răzvrătesc mai rar, dar să păstrez totuși măsura adevărului meu lăuntric pe care să îl enunț când este cazul.
Azi știu: sunt perfect de imperfectă. Și-mi place de mine la nebunie așa! Pentru că știu că vor fi oameni, situații, momente și locuri pentru care voi fi perfectă în toată imperfecțiunea mea. Și slavă Cerului, pe unii (și unele) i-am găsit deja. Și le mulțumesc infinit pentru întâlnire și experiență!
Și… vă rog să nu mă luați cu totul în serios. Nu mă credeți pe cuvânt, decât dacă asta vă spune inima! Că deh, mai am și eu scăpările mele – încă mai vreau să fiu perfectă, măcar câteva minute pe zi. S-ar putea să mă răzgândesc în unele zile – că așa-s oamenii imperfecți, se răzgândesc; dar sunt vii, adevărați, sinceri și…ușor zurlii. Sau poate puțin mai mult? 🙂
Vă doresc o imperfecțiune perfectă. Eu știu că sunt perfectă în imperfecțiunea mea (ca în poză)!