Se întâmpla ca odată, într-un decembrie târziu, într-un oraș dintr-o țară frumoasă cu munți și văi și oameni calzi, într-un spital, pe un pat, să se afle un bărbat într-o stare critică.
Bărbatul suferise un incident cardiac fără ca măcar să știe. Ajunsese la spital pentru că cineva, de acolo de Sus, vorbise și acționase la momentul perfect prin glas și fapte de oameni. Ajunsese la spital pe picioarele lui. Ajunsese la spital la insistențele unui înger prieten. Îngerul prieten fusese anunțat de o femeie din depărtări că bărbatul nu se simțea prea bine, deși bărbatul nu voia să spună nimănui. Femeia din depărtări primise un gând din înaltul Cerului că e rost să nu-l lase să stea singur pe bărbat, într-o casă în care nu mai era nimeni, într-un decembrie târziu. Nu după ce bărbatul îi spusese la telefon că are o stare ciudată.
Mai fuseseră în viața sa momente în care femeia din depărtări primise frânturi de gânduri din înaltul Cerului. Pe multe dintre ele le ascultase. Pe altele, nu. Dar gândul despre bărbat a fost ascultat instantaneu. Și așa a făcut ca bărbatul să fi ajuns la spital într-un timp perfect, cât să rămână în viață…
Dar noaptea a venit și odată cu ea, s-a întunecat și inima bărbatului. Odată cu venirea nopții, inima bărbatului s-a oprit. Doctorii pricepuți au făcut ce au știut mai bine și au pus corpul bărbatului în legătură cu niște aparate complicate, din lumea oamenilor mari, care să îi fi putut susține procesul vieții pentru o vreme… Astfel, bărbatul a început să trăiască pentru o vreme prin intermediul acelor aparate complicate din lumea oamenilor mari.
În tot acest timp, femeia din depărtări venise în orașul în care era spitalul ce adăpostea trupul bărbatului. Voia să îl vadă. Și să îi vorbească, așa cum vorbeau ei zilnic, în după-amiezile pe care le petreceau îmbrățișați sau în diminețile de weekend la cafea. Dar nu se putea… Nu se putea pentru că… cei din jurul lui și doctorii considerau că orice emoție îi putea face rău bărbatului conectat la aparate, cu trupul inert pe acel pat de spital. Sau cel puțin așa i se spunea femeii…
Erau doar două persoane care îl vizitau pe bărbat: îngerul prieten și sora sa. Aparent, era suficient. Femeia însă știa altceva, tot din frânturi de gânduri ce veneau din alte lumi – că bărbatul are nevoie și de ea, chiar și de la câțiva metri distanță. Știa pentru că simțea, știa pentru că visa, știa pentru că vorbea cu bărbatul în fiecare zi (chiar dacă nu i se permitea să îl vadă). Iar bărbatul vorbea la rându-i cu ea, îi striga numele din starea de inconștiență (femeii nu îi spunea nimeni, dar avea să afle ceva mai târziu). Ea știa însă că îi promisese cândva bărbatului care se afla acum pe un pat de spital, conectat la acele aparate complicate din lumea oamenilor mari, că nu avea să îl abandoneze niciodată. Și-atunci… hotărâse să rămână. Hotărâse să rămână chiar dacă, la un moment dat, subtil, i s-a sugerat să plece…
Hotărâse să rămână tăcută, deși simțea că are multe de spus… Hotărâse să nu se încrânceneze în ambiții și demonstrații de putere, pentru a-l vedea pe acel pat de spital. Hotărâse să se roage cu prietenii ei, hotărâse să încerce să își continue viața până când va fi putut să îl vadă, hotărâse să îi vorbească noaptea în vis sau prin mesaje pe care știa că el avea să le citească la un moment dat. Hotărâse să creadă în viață și minuni, chiar dacă unii o credeau nebună. Hotărâse să își potolească demonii lăuntrici și să vadă partea luminoasă a vieții. Hotărâse să caute din nou motive de bucurie în fapte mărunte. Hotărâse să meargă înainte, așa cum învățase încă din copilărie. Hotărâse să îl aștepte, ca și când el plecase într-o călătorie inițiatică în India sau Tibet, din care avea să se întoarcă doar atunci când simțea el. Hotărâse să exerseze mult tăcerea… Hotărâse să acționeze cu răbdare și să roage Cerul să facă ce știe El mai bine.
Și uite-așa, treceau zile și nopți, și zile și nopți, eternități puse în zile și nopți, și femeia aștepta semne de la cei care îl puteau vedea pe bărbat. Atunci când nu le primea, tăcea și se ruga iar. Sau mai căuta mici izbânde în întâlniri cu oameni de suflet, care îi respectau durerea și nu-i amplificau suferința. Care-i puneau un zâmbet sfios pe chip sau o scurtă licărire în ochi.
Și încet, încet, zi cu zi, noapte cu noapte, decembrie târziu devenise ianuarie timpuriu, apoi ianuarie timpuriu devenise ianuarie târziu, apoi… Minunea s-a întâmplat. Bărbatul a deschis ochii, la nu foarte multă vreme după ce femeia reușise, după lungi insistențe, să ajungă la capul lui și să-i vorbească. Să-i spună că e acolo și că nu pleacă. Și că îl iubește. Și că totul va fi fost bine!
La câteva zile după ce s-a întâmplat Minunea, femeia a reușit să îl vadă iar, după ce a hotărât să aștepte în tăcere trei ore în fața unei uși închise, de teamă să nu îi facă rău dacă intră neinvitată în camera cu acel pat de spital pe care el se afla… Trei ore de întrebări retorice, rugăciuni și tăcere, trei ore în care femeia știa sigur că nu avea să plece din acel spital, din fața acelei uși, fără ca ea să se deschidă și să intre să îi vadă chipul bărbatului. Trei ore în care nu-i păsa nici dacă el avea să o recunoască, nici dacă avea să își amintească cine e, ci doar să îl audă vorbind de aproape și să îi vadă ochii deschiși…
Iar când ușa s-a deschis și femeia a intrat în cameră, ochii bărbatului s-au umezit. Ea s-a apropiat sfios, în tăcere, de patul lui… El, sleit de puteri, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. Ea a zâmbit, fără să schițeze niciuna din toate acele multe lacrimi care au năpădit-o imediat ce a ajuns acasă, acolo unde el nu o mai vedea, acolo unde nu era nevoie să fie puternică… pentru că era încă singură. Singură în casa lui, casă din care a plecat tot singură la momentul perfect, la momentul la care a simțit că el vrea și poate să pășească singur mai departe…
Și-a trecut apoi o vreme bună până când femeia a înțeles că… el nu îi ceruse niciodată să plece, deși nu mai simțea pentru ea ceea ce simțise cândva, căci nu voia să o abandoneze. Pentru că el știa cum e să fii abandonat. Și ea știa cum e să fii abandonată… Trecuse o vreme bună până când femeia din depărtări înțelesese că bărbatul ce stătuse o vreme bună pe acel pat de spital fusese unul dintre acei oameni care hotărâseră undeva, în sinea lor, să nu o abandoneze niciodată…
*To be continued.