Dacă iertarea doare, cu ranchiuna cum rămâne?
Dacă iubirea sperie, cu ura cum ne descurcăm?
Dacă durerea conduce fiecare mişcare, cum să se cearnă liniştea?
Dacă nu ne place suferinţa, de ce o adâncim cu atâta inconştienţă?
Suntem proprii călăi. Aruncăm vina pe tot ce e în jur, doar din teama de a accepta adevărul din interior. Fiecare vină adusă altuia poate avea un antecedent în propria atitudine.
Paradisul e în fiecare suflet care nu se lasă coborât în infern.
Uneori uităm cine suntem. Uităm, împiedicându-ne de neputințe. Neputințe accentuate, paradoxal, de unii care știu și simt mult mai puțin decât noi... Sau sunt mult mai puțin conștienți de tot ce pot provoca în ceilalți cu stângăciile, cu frustrările, cu răutățile lor...
Oamenilor, de ce căutați bucuria în alt loc decât în sufletul vostru? Ghiduș, nesperat de simplu Ea așteaptă acolo, tăcută, să o deslușiți. Așteptă cu răbdare, cu pricepere și îngăduință, Căci Bucuria e însuși Dumnezeu.
Oamenii îngeri mi-au spus Că treaba lor nu e să fericească pe alții, ci să-i îndrume spre a se ferici, aceștia din urmă, pe ei înșiși; cu gândul și fapta și inima lor bună. Așa cum, de altfel, cu toții avem: inima bună. Știați? Știați că inima cea Mare și Bună a fost...