Vreau ca atunci când plec, lumea să fi fost puțin mai frumoasă și pentru că eu am trecut pe-aici…
Vreau să văd cât mai mulți oameni zâmbind sincer.
Vreau să curăț doar ceea ce ține de mine și să las celorlalți partea lor de făcut. Vreau să evit să mă bag cu bocancii în sufletul cuiva, căci nici mie nu-mi place să se tropăie în sufletul meu.
Vreau să pun sclipiri de speranță, bucurie, emoție care înalță în sufletele oamenilor, prin darurile mele. Nimic nu-i al meu, cu adevărat, mi s-a dat ca să dau mai departe, după ce pricep și eu ce am de priceput… Cu toate astea, am nevoie să le integrez și recunosc ca fiind ale mele, ca făcând parte din mine, ca să pot fi.
Vreau să mă iert și să iert mai ușor, dacă ar fi ceva de iertat…
Vreau să știu să-mi țin gura, atunci când nu e treaba mea să o deschid.
Vreau ca tabloul vieții mele să fie pictat de un pictor talentat – s-ar putea ca acel pictor să fiu chiar eu, chiar dacă n-am excelat niciodată la desen și pictură. Asta se cheamă că încă vreau să pictez lumea în culorile sufletului meu și că asta nici nu înseamnă că neg realitatea obiectivă, ci că aleg perspectiva care mă bucură și față de care am putință de acțiune. Poate că restul nu e treaba mea. Sau nu acum.
Vreau să am curajul să mă arăt lumii atunci când simt – și să arăt ceea ce știu că sunt, asumându-mi că pot fi și unii care nu mă vor putea înțelege și mă vor (poate) judeca.
Vreau să-mi împărtășesc vulnerabiliatea, pentru că face parte din forța mea de asumare. Și vreau să arăt uneori și temerile mele, pentru ca ceilalți să înțeleagă că undeva, adânc în noi, avem fiecare umbrele noastre și munca noastră proprie cu ele. Nu le poate domoli nimeni în locul nostru, nu le poate trăi nimeni pentru noi. Ne putem îndoi uneori cu toții. Ori ne putem simți uneori îngenuncheați de viață. Și asta nu înseamnă că munca sau drumul se termină acolo…
Vreau să trăiesc prin cine sunt, prin ceea ce am înțeles că am de dat mai departe, și nu prin cine cred unii dintre cei din jurul meu că ar trebuie să fiu, pentru a-mi câștiga o existență decentă.
Vreau să recunosc că nu mi-e teamă de moarte în sine (ori cel puțin așa cred), ci mi-e teamă de forma morții sau de golul pe care l-aș putea lăsa cu ceea ce n-am dat încă din totul meu; ori de golul pe care moartea îl poate lăsa uneori în cei ce rămân aici. Dar golul ăsta se poate accepta, chiar dacă simți că te macină bucățică cu bucățică și se poate apoi umple cu multă viață din lumea care ne înconjoară. Sau din propriile rezerve de viață ascunse foarte atent și parcă, premeditat, în cele mai mici colțuri din propriul suflet – viață readusă aproape prin harul sau darul unora care știu să fie viață în acele momente de goliciune, mai mult decât cel ce trăiește golul…
Vreau să se înțeleagă că nu mă cred atotștiutoare și nu cred că am înfruntat cele mai cumplite experiențe de trăit; sunt atâtea altele mai urâte și grele decât ale mele, sunt sigură. Vreau doar să subliniez că dacă, din tot ce trăim, căutăm lecția și sensul, e foarte posibil să descoperim că sensul era să ajungem tot mai aproape de noi, cei care suntem cu adevărat – și să trăim și acceptăm apoi totul… Mai ușor, mai curat, mai conectați cu viața în sine.
Vreau să accept cu și mai mare ușurință că uneori oamenii pleacă tiptil din viața mea, alte ori o fac trândind ușa după ei, iar asta e nevoia lor or expresia propriei lor conștiinței de sine de la acel moment. Eu pot fi responsabilă doar de alegerile mele, nu și de alegerile lor. Și, da, sunt unii care vor rămâne în cele mai cumplite vremuri sau alții care apar parcă de nicăieri la exact momentul potrivit…
Vreau să accept cu mai mare detașare că eu am de plecat uneori din viețile unor oameni pentru că pur și simplu drumurile noastre se bifurcă din varii motive. Și vreau ca ei să înțeleagă că a fi rămas mai mult decât era cazul a fost lecția mea, nevoia mea de a nu fi abandonat pe alții tocmai pentru că știam cum e să te simți, la rându-ți abandonat(ă)…
Vreau să îmi păstrez curajul de a merge înainte, pe calea mea și să continui să fiu recunoscătoare pentru binecuvântările sau provocările de pe drum.
Vreau să cer cu detașare și sinceritate celor care citesc până aici și empatizează cu ceea ce scriu: dați mai departe acest articol, pentru că știu și cred că uneori putem face mult pentru ceilalți cu foarte puțin! Dați mai departe numai dacă simțiți cu adevărat că vreți să faceți asta.
Vreau să vă mulțumesc tuturor celor care mă iubiți și mă citiți pentru că sunteți și vă urez să mergeți cu iubire și curaj pe drumul potrivit pentru voi!