E simplu să stigmatizăm.
E simplu să ne dăm cu părerea şi să împarţim critici în dreapta şi-n stânga, să judecăm, să ponegrim, să vorbim de dragul de-a vorbi.
E simplu să emitem judecăţi de valoare şi să ne creăm astfel o falsă identitate pe care o apărăm cu orice preţ, doar pentru că aşa dă bine, în faţa noastră şi a celorlalţi. Să pozăm în intelectuali, afacerişti ori experţi redutabili în orice domeniu de interes. Să-i atacăm hotărât pe toţi cei care-şi permit sa ne contrazică, pentru că titlurile de glorie stau scrise pe nişte diplome lucioase, obţinute pe merit (sau nu, în unele cazuri).
E simplu să comentăm deciziile celorlalţi atunci când noi nu suntem capabili sa ne folosim de acelaşi liber arbitru pentru a face faţă deciziilor noastre (indiferent că-i vorba despre viaţa personală sau profesională).
Dar ce facem atunci când vine vorba despre propria persoană?… Implică voinţă, bun-simţ şi curaj să ne vedem doar de treburile noastre, sa ne folosim timpul pentru evoluţie personală şi să ne croim propriul drum, aşa cum ştim, aşa cum am învăţat şi aşa cum încă învăţăm, pentru a fi împăcaţi cu noi înşine, în fiecare seară când punem capul pe pernă ori în fiecare dimineaţă în care ne trezim. Să ne dăm voie sa fim alături de oamenii care ne bucură inima, să-i înţelegem (tolerăm) pe cei care n-au aceleaşi valori cu ale noastre şi sa ne luăm, elegant, rămas-bun, dacă asta e singura cale viabilă la un moment dat. Să ne facem prietenii fericiţi, atunci când asta stă în putinţa noastră sau sa le mulţumim pentru momentele în care ei au făcut asta pentru noi. Să îndrăznim să ne construim singuri fericirea.
Poate că singurele gânduri care ar trebui să ne “macine”, pentru început, sunt cele cu privire la propria persoană, propriul trup, sine, suflet – să ne chestionăm maniera de a gândi, de a acţiona, obiceiurile, abilităţile, pentru ca mai apoi să înţelegem cu adevărat congruenţa dintre noi şi ceilalţi şi contribuţia pe care o putem aduce noi în lumea ce ne înconjoară. În loc să ne gândim la ce-au făcut sau ce n-au facut unii sau alţii, indiferent că-i vorba despre apropiaţi sau despre cei care ni se prezintă ca eventuale modele în viaţa publică, focusul ar putea fi ograda proprie. Mai cu seamă atunci când opiniile noastre nu au cum să aducă ceva nou în peisajul pe care-l ponegrim sau condamnăm ori nu au cum să schimbe perspectiva celor pe care suntem tentaţi să îi blamăm sau criticăm.
Pentru că fiecare are propriul ritm de evoluţie şi propriile şanse la succes. Indiferent de căile pe care le alege să ajungă într-un punct sau altul. Şi Universul acesta este perfect în imperfecţiunea lui… Deşi uneori realitatea concretă poate să doară.
Haide să alegem noi, pentru noi, propria cale şi să îi lăsăm pe ceilalţi să îşi vadă de calea lor! Să contribuim la lumea în care trăim prin ceea ce facem, zilnic, în primul rând pentru noi şi mai apoi pentru ceilalţi. Şi-atunci când ştim că am făcut suficient şi totuşi socotelile nu ne ies, să îndrăznim să punem întrebările potrivite şi să acţionăm, pentru a putea transforma realităţi şi perspective. Însă înainte de asta, haideţi să nu mai fim experţi în datul cu părerea, ci să fim experţi în vieţile noastre împlinite!
(Textul a fost scris în iunie 2013, astăzi l-am editat pe alocuri, căci am propria evoluţie. Şi pentru că nu doar timpul schimbă perspectiva, ci şi factorul uman; timpul e doar un atribut între subiect şi predicat; sau complement, după cum abordarea-i istorică sau gramaticală.)