“Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă, uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sunt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întâlnesc pe toate drumurile (deşi sunt sigur că ele sunt mai numeroase decât ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Ei bine, atunci nu există iubire adevărată.”
(din DESPRE FRUMUSEŢEA UITATĂ A VIEŢII, Andrei Pleşu)