Imaginea bărbatului acela în uniformă, înalt, puternic, hotărât, care mă ducea cu săniuța la grădiniță sau la școală (doar în clasa întâi, apoi crescusem și nu se mai cuvenea) mi s-a întipărit în subconștient și am apelat la ea, de multe ori și fără să realizez, atunci când am admirat un bărbat.
Am căutat conștient și inconștient într-un bărbat imaginea tatălui meu – hotărârea, curajul, ambiția, promtitudinea, disciplina pe care le vedeam la el, atunci când mă lua cu sine, sâmbătă și duminică, la unitate, și-mi dădea libertatea să fac din sălile de așteptare de la Recrutări-încorporări, sălile mele de joacă, de basm, cu personaje imaginare pe care le certam, întrebam sau ascultam o oră, două, trei, până când îmi auzeam numele strigat, semn că urma să plecăm acasă.
Altă dată mă lăsa în curte, să mă joc cu toți cățeii unității, care-mi deveneau pe loc prieteni și-mi era apoi dor de ei până la urmatoarea revedere. Sau mă lăsa în biroul alăturat, după ce întrebam politicos dacă nu deranjez și amuzam oamenii mari de acolo cu mofturile mele de copil răsfățat: într-o zi, când una dintre colegele lu’ tata mi-a desenat o pisică, eu m-am îmbufnat rău de tot pentru că avea patru labe și nu semăna cu Motanul Încălțat de pe cartea mea de colorat de acasă. Cât s-a mai străduit, biata femeie, să mă împace, desenându-mi apoi pisica după descrierea mea!…
Acasă, în sânul familiei, bărbatul acela dur, cu mersul apăsat, atât de serios, responsabil și meticulos în cadrul serviciului, devenea duios, zâmbind cu ochii, atunci când apărea în pragul ușii, cu ghiocei și zambiluțe pentru mine și mama, la fiecare 1 martie. Sau cu frezii galbene pentru mama, la fiecare 8 martie.
Multă vreme tata a fost eroul meu. Pentru că oriunde m-aș fi dus cu el, știam și simțeam că nimic nu mi se poate întampla. Dincolo de ceea ce înțelegeam din conversațiile noastre, îmi inspira, intuitiv, un puternic sentiment de siguranță. Aș fi putut fi chiar și în mijlocul unei haite de lupi și nu mi-ar fi fost teamă, dacă știam că el era cu mine. Mi-a indus, încet, încet și mie această siguranță, această determinare, care s-a transformat uneori în duritate și am lucrat cu ea de-a lungul vremii, ca s-o domolesc, să nu fiu bărbat, de vreme ce-am venit aici în trup de femeie.
Când am mai crescut, am început să-mi amintesc și ce nu-mi plăcea la el, de pe vremea copilăriei, să-i percep și defectele, dar asta nu m-a determinat să-i uit calitățile. Odată cu maturizarea, însă, mi-am luat din îndrăzneala pe care el mi-a insuflat-o și i-am spus franc unde greșea și unde încurca statusurile: cel de bărbat și tată, cu cel de militar. Tensiunile nu au întarziat să apară, dar deși el nu stie încă (nu i-am spus-o până acum), l-am admirat cu adevarat pentru faptul că mi-a acceptat critica și mi-a iertat duritatea. Cred ca și-a recunoscut în sinea lui greșelile și tacit, le-a recunoscut și în fața mea.
Tata este încă eroul meu, chiar și când mă supără. Pentru că, dincolo de orice eroare sau defect, are o mare calitate: pe noi, copiii lui și pe mama, nu stă supărat. Se revoltă, se descarcă și nu după multă vreme, îi trece. Chiar și când nu recunoaște că greșeste, din atitudinea lui ulterioara iți dai seama că o face. Și eu îl iert la rându-mi și îmi recunosc vina. Și continui să-l consider primul bărbat din viața mea care m-a învățat sinceritatea și disciplina, corectitudinea și respectul. Și probabil că datorită acestui fapt, voi continua să caut într-un bărbat măcar câteva dintre calitățile lui tata. Pentru că așa am crescut și așa știu să fiu. Și dacă mă gândesc bine, în unele privințe chiar nu vreau să mă schimb.
* Articolul acesta e scris cu câțiva ani în urmă (să tot fie vreo șase, șapte), pe vechiul blog – o parte dintre texte le-am preluat integral de acolo, odată cu lansarea acestui format. Le-am preluat aproape neatinse, pentru că fac parte din devenirea mea. Ce ar fi de adăugat acum e că… după ce am publicat acest articol, atunci, demult, am început să am dialoguri mult mai sincere cu tata. Iar el mi-a dat, între timp, multe alte motive să fiu mândră de el și să fiu recunoscătoare că-l am încă. De curând, mi-a cerut iertare (mie, pentru că eram acasă, ca un reprezentant al copiilor lui plecați ceva mai departe) pentru orice ar fi greșit față de noi de-a lungul vieții; nici nu am apucat să le spun asta fraților mei, află acum. A fost un moment extrem de emoționant pentru că, da, tata a învățat odată cu trecerea anilor, să-și accepte și exteriorizeze sensibilitatea. Ce bine pentru el, ce bine pentru noi! Dau chestii din casă aici, în văzul lumii, pentru că eu cred în puterea exemplului, în ceea ce avem de învățat unii de la alții pentru a fi cele mai bune variante ale noastre. Iar viața mi-a tot confirmat că, măcar din când în când, împărtășirea de la suflet la suflet are sens pentru mulți dintre noi, chiar dacă nu la fel de mulți își dau voie să recunoască.
** Tatăl este primul bărbat din viața unei fetițe, așa cum mama este prima femeie din viața unui băiețel.