Suntem atât de diferiţi, şi totuşi atât de asemănători…
Gândim diferit, acţionăm diferit, dar avem, intuitiv şi intrinsec, aceeaşi nevoie de afecţiune, acceptare, recunoaştere. În primul rând, a noastră, faţă de noi. Apoi, a celorlalţi faţă de noi şi de acţiunile noastre.
Alergăm dupa himere sau ne impunem cu forţa realităţi obiective cărora, poate, uneori nu suntem capabili să le facem faţă. Ne e teamă şi nu recunoaştem. Ne doare şi fugim. Iubim şi abandonăm, condamnăm, urâm şi iertăm apoi (în cele mai bune scenarii).
Inconsecvenţă, derută, strategie, tact, abandon, regăsire. Întuneric, lumină. Umbre şi sclipiri.
E, în definitiv, aceeaşi poveste, dar spusă altfel şi ortografiată diferit. Alte figuri de stil şi alte semne de punctuaţie, dar aceeaşi cortină care se ridică, la un moment dat, şi pică la un alt moment dat, chiar dacă actorul a rămas în faţa sau în spatele ei, chiar dacă e încă pe scenă sau s-a retras deja în culise.
Suntem actorii propriei noastre vieţi. Şi scenarişti, şi regizori, şi maşinişti, şi sunetişti. Toate astea în acelaşi timp sau pe rând… Şi ne jucăm cu noi, cu umbre şi lumini, întorcându-ne faţa după soare sau ploaie.
Spectacolul vieţii noastre se întâmplă acum. În timp ce scriem, citim, comentăm pozele sau acţiunile altora ori ne omorâm sau acceptăm demonii interiori şi pornim iar la drum, cu putere şi speranţă, pentru o reprezentare mai bună decât cea de ieri.
*Textul a fost scris pe 1 aprilie 2013, pe o reţea de socializare. Azi, după recitire şi infime completări, am considerat oportun să-l postez aici.
* Fotografia e preluată de pe pixabay.