Există povești. Povești de-o zi. Povești care durează luni sau ani. Sau povești de-o viață.
Nu timpul ne măsoară iubirile, nu distanțele ne pun piedici, și nu ceilalți ne influențează destinele – cel puțin, nu fără voia noastră.
Trăim poveștile în care alegem să fim personaje. După credința inimii. După visele și visurile în slujba cărora ne antrenăm imaginația. După deciziile pe care le luăm, conștient în unele cazuri și inconștient, în altele. După dârzenia, patimile sau neputințele pe care le lăsăm să ne conducă. Trăim uimire și nemurire în clipe ce rămân în memoria noastră afectivă pentru multă vreme sau poate, pentru totdeauna. La fel cum trăim uneori neputința și drama, crezând că (ni) se termină lumea.
Dar lumea nu se termină. Nu la noi. Nici chiar atunci când închidem ochii. Pentru că atunci se naște o altă lume, iar cea de aici rămâne celor ce au de trăit aceleași povești ca și noi, cu ortografii ușor diferite.
Și în genunchi, și în picioare, suntem aceiași oameni. Depinde doar de cum ne bate inima în piept.
*dintr-un aprilie culeasă