Cred că avem uneori nevoie stringentă de noi. De inima noastră, de propria fiinţă. De liniştea noastră. De nimicurile noastre. De dimineţi lungi în pat sau de o carte şi-o cafea bună şi poate puţină muzică în surdină.
Avem nevoie să ne aşezăm în spaţiul dintre gânduri şi simţire şi să ne mai tragem niţel sufletul. Să renunţăm la a demonstra ceva, cuiva – despre cine suntem, cum suntem, câte facem, cât câştigăm, pe unde ne mai plimbăm sau pe unde ne mai zboară gândurile. Să facem ceva doar pentru noi, doar pentru că asta simţim că avem nevoie. Fără justificări inutile.
Cred că avem nevoie să ne regăsim sensul, sensul nostru, nu al altora. Nu acela care ni se spune, ci acela pe care îl simţim. Căci în definitiv, singuri am venit aici şi cel mai probabil, singuri vom pleca. Iar atunci când o vom face, nu luăm nimic cu noi. Nici faimă, nici bani, nici titluri de glorie. Ne luăm sufletul şi dispărem. Sufletul pe care e cazul să-l hrănim cum ştim noi că ne face bine. Ca mai apoi, când vine momentul final, să nu ne sperie plecarea. Să consimţim liniştiţi că suntem pregătiţi pentru o nouă călătorie. Unde? Nu ştiu încă… Când ‘oi afla, vă spun şi vouă poate.
Mai cred că în tot procesul acesta al nostru care se numeşte viaţă, experimentăm diferite emoţii şi evenimente care ne pot fi ancore spre următoarele înlănţuiri de evenimente din vieţile noastre. Ce avem noi de făcut? Cred că… avem de acceptat, iubit şi vindecat. Mult. Cât cuprinde. Întâi de toate, pe noi, ca să îi putem accepta şi iubi apoi şi pe alţii. Şi de la procesul acesta de acceptare şi iubire, care e tot un proces de readucere aminte, ne reconstruim noi pe noi. Ne iertăm, ne armonizăm, ne readaptăm, ne reinventăm, ne repoziţionăm, ne reconstruim. Şi putem face asta ţinând cont de inspiraţia ce o primim de la unii oameni pe care îi cunoaştem sau nu; mulţumind în gând sau rostit pentru ceea ce primim, şi redevenind autentici. Pentru că asta e cea mai mare mulţumire a celor ce dăruiesc din suflet: să îi vadă pe cei cărora le-au dăruit cândva (în condiţii mai mult sau mai puţin simple), că au (re)învăţat la rându-le să fie şi să dăruiască. Că s-au regăsit suficient, încât au de unde dărui… Sau că au învăţat să dea puţin şi din puţin să facă apoi mai mult.
Cât despre cei care nu prea ne înţeleg procesul, propun să nu-i blamăm. Că au şi ei procesul lor. Nu e nevoie, însă, a ţine prea mult seama de sfaturile sau părerile lor, mai ales atunci când nu le cerem… Căci perspectivele sunt diferite, şi-atunci conflictele sunt mai simplu de evitat văzându-ne mai mult de treaba noastră şi mai puţin de treaba gândurilor ce le zboară lor prin cap.
Putem să facem lumea asta mai bună şi dreaptă doar dacă pornim, cu paşi mici, de la noi înşine. Noi suntem singurele fiinţe pe care le putem transforma. În ceva mai bun decât ieri, decât acum 3 luni, acum un an sau doi sau zece. Şi atâta vreme cât focusul e pe creşterea noastră, arătatul cu degetul către vecini nu va mai face parte dintre preocupările cotidiene. Căci ne vom da seama că avem atâta treabă cu noi…
Şi-apoi, făcând toată treaba asta, ne vom regăsi râzând cu gura până la urechi de orice nimic, precum copiii care se amuza copios pentru orice o banalitate care intervine în realitatea lor concretă.
Cred că o fiinţă armonioasă este rezultatul unor încercări mai mult sau mai puţin dificile (în funcţie de context şi de maniera de abordare a realităţii ei şi a realităţilor paralele sau convergente cu ea), al unor lungi interogaţii retorice (în unele cazuri), al unor zâmbete dăruite şi primite din toată inima, aparent fără motiv, al capacităţii de a depăşi obstacolele şi a face slalom printre ele.
Cred că ne-am născut fericiţi, însă undeva, pe drum, am uitat să ne bucurăm. Nu ştiu de ce… Probabil pentru că aşa ni s-a spus că trebuie să fie şi noi am devevit obedienţi, începând să ne îndoim de adevărul nostru şi râvnind la adevărurile sau vieţile altora.