Imperfecțiuni

Nu sunt mereu dulce și rază de soare.

Am zile în care îmi strâng umerii și mă fac mică, urâtă și uit de Lumina din mine.

Nu sunt mereu Apă și nu știu să curg domol, ca un râu ce nu se împiedică de nimic și lasă pietrelor locul lor în albia lui…

Nu sunt mereu poezie și nici inspirație
și nu știu uneori să vorbesc în limba potrivită pentru ceilalți.

Dar știu că sunt cine sunt, chiar și atunci când uit și mă scufund în lacrimile mele
Ca să mă înălț din nou în Lumină și Adevăr
Pe Calea pe care El mi-a dat-o
Și pe care o mai rătăcesc
Din nesăbuință sau neîngăduință –
a mea față de mine – ori față de ceilalți, una cu mine fiind și ei

Și-apoi îmi amintesc că totu-i de dincolo de “eu” și “tu”
Și că ceea ce am de făcut fac deja, în felul meu
Pentru cei ce văd și simt și curg odată cu sufletul lor zburdalnic prin lume

Iar zbaterile egotice se disipă și anulează ceața ce nu folosește nimănui
Pentru că sinceritatea, curajul fac loc Adevărului și Luminii să se manifeste

Să iasă în calea-mi, să iasă în calea-ți
Ca și când le-am fi avut mereu aproape
Și nu am fi uitat niciodată de ele.

Și chiar le-am avut mereu aproape. Pentru că ele au fost cu noi dintotdeauna.
Cu mine, cu tine, cu ei
Ducându-i și ducându-ne mai departe și mai departe
Adică readucându-ne la esența ce este.

Când am uitat-o?
Când am țipat în afară ceva ce nu știam să mângâiem înăuntru.
Sau când am lăsat din afară pe cine nu știa cum să pășească înăuntru

A fost și e Totul aici dintotdeauna.
Ce temeri? Ce chin?
Doar viață în credință, iubire și putință.