Ştiu că există mulţi oameni frumoşi, pe care uneori n-am răbdare să-i ascult, la fel cum am convingerea că fiecare are locul său în lumea asta, loc pe care îl “câştigă” prin suma calităţilor sale.
Când mă refer la calităţi, nu mă refer la însuşiri pozitive, privite abstract, ci la un tot unitar. Spre exemplu, inteligenţa e o calitate, însă atunci când vine la pachet cu aroganţă, ceva dă cu rest. La fel, un om frumos este nu neaparat acela care are o înfăţisare extrem de atractivă, ci mai ales acela căruia sufletul îi radiază pe chip. Ba, aş putea zice, chiar şi acela căruia sufletul nu-i radiază pe chip, căci poate înfăţişarea nu-l ajută mai deloc, însă atunci când capeţi răbdarea de a cunoaşte ce-i dincolo de ambalaj, te poţi minuna şi îngrozi totodată, la gândul că ai fi putut ignora o asemenea persoană doar pentru că imaginea nu era atat de atrăgătoare cum ai fi aşteptat.
Omul îşi capătă dreptul la fericire sau nefericire prin el însuşi. Prin felul în care trăieşte, în care dăruie sau nu, prin maniera în care se vede pe sine şi pe ceilalţi, prin targhetul pe care şi-l stabileşte şi mijloacele pe care le alege pentru a ajunge acolo, prin capacitatea de autoeducare şi autocontrol, prin diferenţierea sintagmelor “nu pot” şi “nu vreau”.
Zic unii că oamenii adevăraţi sunt din ce în ce mai greu de găsit. Cred că în aceeaşi măsură, ei pot fi atât de aproape, încât există şanse mari să îi ignorăm, dacă nu ne oferim răbdarea de a asculta mai mult, a înţelege mai bine şi a cataloga mai puţin.