Gândind că poți, cam totul se prea poate. Apoi, încet, încet curgi spre desăvârșire…
Cu totul nou, din toate vechi – cu firea-ți pășești tiptil, spre-a ta nemărginire.
Nu-i totul dimpreună cu Iubirea
când aripile-ți mari se dezrobesc? Și vocea-ți sună, și trupu-ți umblă-n veacuri pe care mintea nu le poate ticlui…
Căci totul e o Inimă; și Inima-ți zvâcnește mai tare azi decât în zilele trecute, mai galbenă de Soare, mai roșie de Foc, mai verde din Pământul brăzdat de rod și rouă,
Calmă și răbdătoare – suflet de Mamă cântându-și nemurirea ori strângere de mână a pace și a dor.
Ești viu când știi să umbli prin viața-ți și prin lume cutezător și ager, echilibrat și pur,
Nu fiindcă drumul ți-a dat mereu doar îngeri, ci fiindc-ai învățat din vreascuri să faci punți.
Cu Dumnezeu din suflet, cu Dumnezeu din gându-ți umblat-ai împreună și-ai reușit să speri,
Să știi! Să vezi adesea un cer între betoane
Și-un murmur nesfârșit l-ai transformat în Crez.