LUNA Cuptorului, ziua a VII-a
După-amiază spre seară, în gălăgia orașului îi sună telefonul, un număr pe care nu-l cunoștea:
– Alo, Margo?
– Da! Bună ziua! Cu cine vorbesc?
– Sunt mama lui Brigitte. Te-am sunat să-ți spun că… Brigitte ne părăsește.
– … … … ???
– Da. Asta voiam să-ți spun…
– Ăăă… Da… Eu nu sunt acasă. Abia m-am întors din cantonament. Mâine dimineață am avion spre OrașulDifuz, ajung și acasă apoi… Adică trebuie să văd exact ora la care plec. Și apoi, ora la care ajung la Strada Noastră. Ăăăăă… Da… Vă anunț ce fac.
– Da. În regulă. Te las… Sunt ultimele momente cu ea. Îi țin o văpaie la creștet…
– Ăăăă, da. La re…
Margo n-a apucat să termine propoziția. Doamna a închis. Margo, cu ochii pierduți și încețoșați, își întreabă prietena, vorbind totuși, parcă, mai mult pentru sine:
– Și acum, eu ce fac? Adică, ar trebui să fac ceva, nu? Din vreme ce m-a sunat să îmi zică asta nu pot să stau așa, pur și simplu. Ar trebui să sun înapoi? Să întreb dacă mai poate vorbi? Da, trebuie să îi vorbesc. Dar oare e bine să fac asta? Sau mai bine să îi scriu un mesaj mamei sale, să văd ce îmi răspunde?
Prietena nu apucă să răspundă ferm, când fetița cu părul cârlionțat de pe bancheta din spate a mașinii, spune:
– Știi ce cred eu, Margo? Mă lași să îți spun?
– Da, puiule… Ce crezi? Spune…
– Eu cred că întâi ar trebui să te liniștești! Poate că nu e chiar atât de rău…
Margo tace câteva secunde, uimită de replica fetiței. Apoi răspunde:
– Da… Ai dreptate. Întâi ar trebui să mă liniștesc…
Și pune mâna pe telefon. Nu îndraznește să sune. Simte că nu vrea să facă ceva greșit în momentul acela. Scrie mesaj și cere confirmare pentru un apel. I se răspunde: NU ȘTIU…
Și-atunci decide că știe ea: sună.
– Dați-mi-o la telefon, vă rog! Mai poate vorbi?
– Nu. Poate doar să te audă.
– E bine și așa. Dați-mi-o la telefon! Puneți-i telefonul la ureche, vă rog! … Alo, Brigitte? Sper că mă auzi. Știu că mă auzi, – apoi tace pentru câteva secunde, își înghite nodul din gât; e pentru prima dată, după multă vreme, când vrea să-și învingă lacrimile, și reușește – vreau să-ți spun că… te iubesc, mi-e foarte dor de tine! Cred că… ne vedem curând. Te iubesc!
– Te-a auzit, Margo. A lăcrimat… Te las acum. Trebuie să mă…pregătesc.
– Da… Bine, ăăăă… Poate totuși nu se întâmplă să plece. Dar dacă simte ea că e momentul, să o lăsăm să plece. Vă mulțumesc pentru că m-ați sunat!…
– Da… În regulă. Ținem legătura. Îți scriu.
Închide.
***
După nici treizeci de minute, telefonul lui Margo sună iar. Mesaj: a plecat.
Margo răspunde la mesaj și stabilește detaliile pentru călătoria ei spre OrașulDifuz, apoi spre Strada Noastră.
E noapte și sufletul lui Brigitte se pregătește să-și ia rămas-bun de la toți cei pe care îi lasă în urmă. Margo stă nemișcată, se uită într-un punct fix. Se gândește că, probabil, Brigitte a așteptat-o un timp, dacă a plecat după așa puțină vreme după ce i-a vorbit… Privește apoi poze cu ea și o lacrimă îi străpunge obrazul. Simte o așa neputință amestecată cu vinovăție, de-i vine să urle! Nu poate; fetița cu părul cârlionțat e prin preajmă, nu vrea să o sperie.
Fetița o privește calm din colțul camerei și îi spune:
– Margo, nu fi tristă! Cred că prietenei tale îi e mai bine acum acolo unde a plecat.
Margo rămâne iar mută, cu ochii încețoșați, privind copila. Tristețea se amestecă acum cu bucuria, cu speranța, cu licărirea din ochii acelei fetițe cârlionțate în care Margo se regăsește pe ea, în copilărie. Recunoaște agerimea minții ei, inima curată și deschisă, cârlionții zvăpăiați și rozaliul obrajilor. Deodată, tresare și-i răspunde fetiței:
– Ai dreptate, draga mea! Poate că acum îi e mai bine Acolo…
**** Ar putea fi aceasta povestea granițelor dintre viață și moarte? Dintre iubire și uitare? Dintre inimă și minte? Ar putea fi o poveste reală sau ficțiune cu accente de adevăr?
Nu știm aproape niciodată răspunsurile după prima pagină a unei cărți, nici după întâiul capitol al vieții. Putem descoperi, însă, ceea ce ne dăm voie să explorăm.
Dacă v-a atins cumva măcar unul dintre personajele acestei povești, încurajați-mă cu iubire pentru cartea ce vrea să se nască. Personajele vor să iasă pregătite în fața publicului, pentru a se desăvârși pe scena teatrului sau a vieții. Pentru desăvârșire, însă, e nevoie de iubire și curaj. Mult curaj și multă iubire…
Vă mulțumesc! Sus inimile!