Când am ajuns pentru prima dată deasupra norilor, totul era diferit de tot ce simţisem pe pământ.
Acolo puteam visa tot ce voiam să fiu şi n-am reuşit; sau puteam avea tot ce-mi dorisem să am şi n-am avut ori îmi aminteam de tot ce am avut mai frumos şi asa mai departe…
Vedeam prin imensele pete de fum secvenţe din viaţa mea, mai ales clipele în care am zâmbit cel mai frumos sau am plâns cel mai sincer, de fericire. Rememoram adevăruri şi ascultam voci aparent uitate. Convingeam monştrii minţii să-mi dea voie să evadez doar în frumos şi să simt că zbor cu totul, că am aripile mele, nu doar că mă poartă un avion.
Îmi eliberam mintea şi lăsam sufletul să plutească odată cu norii în care mă pierdeam.
Aşa era atunci…
Acum am zburat iar, deasupra altor nori. Şi cand m-am trezit, ochii mi-au sclipit într-un fel anume. Şi vorbeau cald, doar pentru cei ce ştiau să-i înţeleagă. Şi am adormit apoi, din nou, în liniştea dată de mătasea unei atingeri suave, cu glas şoptit şi miros de iasomie.