Când ştergem de praf oglinzile, vedem mai clar. Atât lumea, cât şi pe noi. Ne vedem pe noi mai frumoşi, mai încrezători, mai entuziaşti, mai dinamici. Iar lumea o vedem prin ochii noştri…
Cei din faţa noastră ne sunt tot oglinzi, aşa că… atenţie la ceea ce vedem în ei! E posibil să fie, de multe ori, doar proiecţiile noastre.
Cum îi vedem? Ce ne supăra la ei? Ce iubim la ei?
Cum lăsăm să ne fie influenţată viaţa de acţiunile lor?
Alegem să fim pregătiţi să vedem, de fapt, în noi, ceea ce condamnăm la ei? Sau ceea ce iubim la ei?
Ce abordare alegem? Ne asumăm responsabilitatea sau continuăm să ne poziţionăm în ipostaza de victimă a destinului, a dorinţelor altora, a propriei neputinţe?
Cred că-şi are şi neputinţa rostul ei, în definitiv, atunci când o recunoaştem şi acceptăm. Ne poate învăţa ceea ce puterea (presupusa putere) nu ştie: ne poate învăţa smerenia!