Azi e ultima zi. Ultima mea zi pe Pământ.
Nu mă sperie asta. Da, recunosc, mai sunt încă oameni cărora le-aş spune că-i iubesc în timp ce-i strâng în braţe, dar pentru că le-am spus-o de multe alte ori, sper să mă ierte dacă nu mai apuc s-o fac iar, înainte să plec.
Aş mai avea nişte visuri în aşteptare, însă pentru că ştiu că am (re)început să fac paşi spre ele, nici asta nu mă apasă. M-am bucurat cu inima deschisă de ceea ce a fost şi mă bucur azi scriind.
Aş mai avea de iubit un bărbat care să-mi fie punte şi eu să-i fiu ţărm. Sau invers. Sau poate aşa cred eu acum, că ar fi doar unul…El, acela. Dacă aş mai putea trăi, viaţa mi-ar arăta ce urmează, dacă el ar fi pentru totdeauna sau dacă circumstanţele ar schimba povestea. Şi cum ştiu că mâine trebuie să plec, îi mulţumesc azi vieţii pentru tot ce mi-a dat. Căci am iubit pe Pământ. Şi simt deja că n-am trăit degeaba. Şi nu regret nimic. Deşi ar mai fi…de trăit.
Aş mai avea de îmbrăţişat o familie minunată, aş mai avea de citit multe cărţi, de văzut multe piese de teatru şi foarte multe filme, de ascultat multă muzică bună, de sărit cu paraşuta, de călătorit în lung şi-n lat, şi lista poate continua.
Aş mai avea de zâmbit la nişte suflete a căror bucurie se măsoară în secunde de viaţă – bătăi de inimă şi strângeri de mână, dar mă bucură că am ajuns la ele atât cât am putut în circumstanţele trăite. Mai fac ce ştiu de dincolo…
Azi e ultima mea zi şi mulţumesc pentru ceea ce am trăit, cu lacrimi în ochi. Nu aş vrea să plec dar… mi se cere. Plâng. Nu ştiu dacă de bucurie sau de tristeţe. Nu ştiu dacă de recunoştinţă pentru ceea ce a fost sau de tristeţe pentru ceea ce nu mai am timp să trăiesc…
Şi totuşi, să ştiţi că în ultima mea zi pe Pământ am trăit. 🙂
L-am sunat pe tata şi i-am spus că-l iubesc. Azi e ziua lui.
Am urcat câteva etaje pe scări, în loc să iau liftul.
Mi-am luat prânzul în linişte şi mi-am şi spălat farfuriile.
Am ascultat muzică ore în şir.
Am învăţat ceva nou.
Am citit. Am aproape stabilit un (aproape) interviu. Iertare, îmi place să-mi ţin promisiunile, doar că uitasem pentru câteva clipe că e ultima zi.
Am încercat să programez o întâlnire, dar n-a ieşit. Mi s-au amânat altele două. Şi ce? Înseamnă că nu trebuia.
Poate în ultima mea zi pe Pământ trebuia doar să mă întorc acasă prin ninsoare, să învăţ să iubesc iarna, să am curaj să scriu ce mă taie capul, să plâng aparent fără motiv, să nu mă mai iau prea tare în serios, să renunţ la încrâncenări, să accept ceea ce nu am cum să schimb şi încă…altele, dar nu vreau să mă lungesc. Să trăiesc simplu, ca în fiecare zi. Căci…fiecare zi poate fi ultima.
Gata. Nu mai am chiar mult şi mai vreau să o sun pe mama. Şi să mai citesc ceva. Poate mă uit şi la un film. Mai beau şi-o cafea (fără lapte, să-i simt savoarea pură). Şi-ar mai fi încă nişte apeluri de efectuat -eh, nu vă zic chiar tot!
*Nu am înnebunit. Şi nu plec nicăieri. Cel puţin, nu din câte ştiu eu… 🙂 Voiam doar să înţeleg cum se simte, dacă aş şti… Cum se simte, dacă am şti? Cum se simte pentru propria persoană? Ne-am putea întreba cum se simte pentru ceilalţi – pentru unii ar conta, iar pentru alţii nu. Şi e firesc să fie aşa, căci fiecare are de trăit viaţa sa.
Ce contează că aş pleca eu mâine? Contează doar să trăieşti tu: şi azi, şi mâine, şi în fiecare zi. Şi să preţuieşti, dacă simţi, azi, pe cine ai de preţuit. Dacă o faci cu adevărat, sigur va conta şi peste 5 luni, şi peste 5 ani. Căci oricum după ce omul pleacă, nu mai ştie cum se simte nici bucuria şi nici indiferenţa lumii de pe Pământ. Poate că doar se uită detaşat dintr-o culisă la ceea ce continuă să se petreacă pe scenă.
** De ce aşteptăm ultimele zile ca să ne gândim la cine suntem, cine avem nevoie să fim şi cum ne este aici, în viaţa asta? De ce aşteptăm ultima zi, ultimele zile sau ziua ce urmează acestora ca să spunem oamenilor cât îi iubim, cât îi apreciem, cât contează pentru noi? De ce ne amintim de ei doar după ce nu mai sunt?
*** Moartea e o trecere. Şi e dureroasă, cred, mai mult pentru cei ce rămân. De ce? Poate pentru că această trecere îi forţează să-şi facă radiografia vieţii. Sau radiografia relaţiei pe care moartea le-o ia. Şi odată cu radiografia asta, descoperă probabil şi plusuri, dar şi minusuri. Poate regrete. Poate amintiri care ştiu că pot rămâne doar atât: amintiri. Descoperă poate câte n-au făcut, atunci când era suficient să facă doar un gest mic.
Moartea e cumplită uneori, şi eu am blamat-o cândva… Şi totuşi, atunci când viaţa e trăită şi onorată aşa cum ne cere inima, realizăm că moartea poate deveni o trecere. Şi poate fi mai puţin cumplită. Pentru că ne reamintim frumuseţea a ceea ce a fost şi putem să credem în puterea reîntâlnirilor ce vor să vie. Unde? Nu ştiu… Sus în Cer, pe un alt Pământ, într-o altă galaxie… Chiar dacă, până-atunci, e posibil să ne mai sfâşie dorul din când în când.
¤Sună un prieten! Bea un ceai sau o cafea! Priveşte cerul (sau zăpada pe care calci)! Spune-i omului drag “Te iubesc!”, “Iartă-mă!”, “Mulţumesc!”. Cântă! Râzi! Iubeşte! Sau fă ce vrei şi Bucură-te! Trăieşte Azi!¤
****Foto credit: pixabay.